Primele amintiri

    

                    Când aveam patru ani, cea care mă ducea de mână la grădiniţă era bunica. Îmi aduc aminte de dimineţile reci de iarnă când mă îmbrăca cu o hăinuţă de blană sintetica, albastră, puţin cam mare şi destul de grea pentru constituţia mea slăbănoagă.  Urmau ghetuţele, căciula bine pusă pe urechi şi, spre disperarea mea, un fular imens ce îmi era pus pe faţă şi înnodat în grabă la ceafă; toate în ciuda ripostelor greoaie ale mâinilor mele care abia se puteau mişca din cauza noianului de haine cu care fusesem ,,imobilizată”. Respiram greoi şi ochii mei abia băteau peste marginea de lână. Mai erau mănuşile şi gata. Mă încingeam de la călcâie până la moţul din vârful capului, simţeam că iau foc.

                    Bunica mă trăgea de mână dincolo de pragul uşii încercând să mă îmbuneze cu ceva vorbe blânde. Dar, orice mi-ar fi spus, cheful meu de grădiniţă nu avea de gând să-şi schimbe direcţia de retragere. Drumul nu era lung, dar trebuia să mă lupt la fiecare pas cu zăpada înaltă. Pe atunci erau troiene înalte cât mine, erau ierni grele! .... şi eu, un colet bine ,,conservat”, pregătit pentru livrare. Oboseam îngrozitor şi mă opream des în drum, dar mâna bunicii mă prindea grăbită, obligându-mă să-mi târăsc picioarele pline de omăt.
              Mă rog, în rest, ziua curgea frumos, cu inocentă şi mici – mari prostioare, exceptând drumul înapoi, fapt care mă supunea aceluiaşi ritual nesuferit, dar ,,necesar” de a mă lupta cu frigul de afară. Doar sensul de mers era  ... invers.