Foto- google.ro
De
obicei, când merg pe stradă, zâmbesc. Mă gândesc că poate cineva se va împiedica
de zâmbetul meu și astfel, măcar pentru o clipă, se va deconecta de la
problemele de zi cu zi. Asta pe lângă faptul că mie însămi îmi creez o
stare de bine.
Mă uit pe stradă peste fel și fel de chipuri, îmi place să
observ. Văd foarte mulți oameni triști, pierduți în ei înșiși, cuibăriți
înăuntru ca-ntr-o cazemată. Nu îi condamn, nu îi judec, fiecare ascunde în sine
o poveste, povestea lui. Dar mă bucur pentru cei care încă mai au îndrăzneala
de a privi viața în culori. Li se citește asta pe chip. Le vezi lumina din
ochi arzând ca o candelă. O emana cu lejeritate și bunăvoință. O împrăștie! Copii
fac din asta o artă! Sunt senini și dăruiesc fără sfială, cu o naturalețe de
invidiat. Apoi cresc. Și, mă gândesc, ce bine ar fi să crească toți copii mai
înalți decât zidurile pe care le vor construi! Vor putea privi astfel peste ele, înapoi, și reaprinde flacăra sufletului atunci când, copleșiți de probleme, lumina
din ochii lor se stinge.
A. F.
A. F.
h.jpg)
-2.jpg)
d.jpg)
-10.jpg)
