Vis

               Privind în jurul meu, mi-am adus aminte de un citat întâlnit acum ceva ani: ,,Mi-am aşternut visurile la picioarele tale. Te rog, păşeşte uşor, sa nu calci peste ele ." 

                   Eram înconjurată de visul vieţii, acela de a renaste din jocul de armonie şi candoare al pământului. Un vis al naturii în care m-am lăsat rătăcită pentru un timp, păşind cu respect şi chibzuinţă prin iarba înflorită de lumina unui nou răsărit de soare. 

                   Foto: Anca Florea

Îngeri cu o singură aripă

                         Fiecare dintre noi e un înger născut cu o singură aripă. De aceea, uneori, zborul nostru este haotic şi nepotrivit. Avem tendinţa să ne învârtim în cerc până la epuizare, încercând să zburăm, fără a realiza câte drumuri deschise sunt împrejur. Ele nu aşteaptă decât pasul nostru coborât simplu în ţărână şi dus mai departe de bucuria primordială, curată a inimii.

               Câteodată, doi îngeri asemenea se întâlnesc şi zboară împreună. Se susţin, se echilibrează, se privesc şi se sparg în bucăţi de oglindă, rănindu-se uneori, dar sfârşind îmbrăţişaţi până devin o pasăre unică. Împreună reuşesc să coboare cerul în sufletul lor, chiar dacă poartă cu ei toată truda şi neliniştea lumii.   

                         Alteori, oglinda minte. Atunci, pasărea moare şi cioburile se risipesc.

                    E fascinant cum, în fiecare dintre noi, o jumătate se ridică precum un zmeu în lumină, iar cealaltă jumătate se împământeneşte în formă, cu o aripă crescută pe dinăuntru, prizonieră într-o colivie de nisip. O aripă ne-a lăsat-o Dumnezeu la naştere ca să nu uităm cine suntem şi de unde venim. Pe cealaltă însă trebuie să ne-o recâştigăm pe drumul înapoi, spre casă, să lăsăm inima să curgă râu peste zăbrelele de nisip. De aceea suntem aici. Să ne redobândim aripa, indiferent cât ne-am rătăci, indiferent cu ce am greşit când am pierdut-o. 
                                                                                          A. F.
                                                                                                                                 Foto - google.ro

Hoţul din mine

                        N-am să ştiu niciodată dacă ochii lui m-au privit cu dispreţ sau cu tristeţe. Eu asta am apucat să citesc în ei. Au fost doar câteva secunde în care am ,,ochit” din maşina în mers şi am capturat hoţeşte o bucăţică din el. A spus în urmă ceva ,,de bine”, cred, cuvinte rostite pe un ton apăsat, greoi, ce au alergat după mine fără să mă ajungă. 

                      Am plecat cu chipul lui aspru închis într-o cutiuţă neagră şi cu sentimentul că am furat ceva. M-a cuprins o uşoară vinovăţie. Nu a durat foarte mult. Sunt învăţată cu ea. Recunosc, sunt un hoţ de umbre, emoţii şi culoare, chipuri ale vieţii ce ascund dincolo de formă o neţărmurită splendoare. Şi-mi place la nebunie să fac asta ! 

                         Foto: Anca Florea

Cursul vieţii

                  Toate florile, oricât de frumoase ar fi, se vestejesc într-o zi. Dispare culoarea, se risipeşte parfumul, dar rămân seminţele. Rămâne încântarea cea de dincolo de orice nostalgie, care, abandonându-se schimbării, se lasă pradă vieţii sub o altă formă, unui nou început. Nimic nu se pierde, nimic nu se iroseşte, nimic nu este în zadar.

                       Foto: Anca Florea

Înaintând cu paşii înapoi

             Foto- google.ro

                 Când erai mic aveai curaj. Primul pas, deşi nesigur, era un început. Apoi, nu conteneai să faci altul şi altul, căzând şi ridicându-te cu încăpăţânare. Cu lacrimi pe obraz o luai mereu de la capăt. Uitai că doare. Explorai totul cu o curiozitate inepuizabilă, descopereai lumea prin cel mai banal lucru, contemplând-o ca pe cea mai desăvârşită creaţie. Erai perseverent şi dornic de a creşte, de a cunoaşte. Te-ai născut aşa, cu această naturaleţe în a rezolva orice impas, de a depăşi orice limită, de a şti mai mult, de a fi mai mult. Instinctiv. Încrezător. Creativ. Cu iubire.

                     Apoi ai crescut. Ai invăţat să alergi. Ai învăţat despre ecuaţii, Darwin şi păduri tropicale. Ai început să îţi doreşti lucruri pe care nu reuşeai întotdeauna să le obţii. Şi ţi s-a spus că nu se poate! Ai început să cunoşti alţi copii care reuşeau lucruri pe care tu nu le puteai încă face. Şi-atunci ţi s-a spus că nu eşti capabil! Ai început să-ţi doreşti să fii iubit chiar şi atunci când pentru ei nu erai perfect. Dar ţi s-a spus că nu meriţi! Ai început să cunoşti oamenii mari. Dar ei nu aveau destulă răbdare să te cunoască pe tine. Şi te-au limitat la ceea ce aveau ei nevoie să vadă, să fii. Deşi creşteai, ai devenit din ce în ce mai mic; deşi erai puternic, ai devenit din ce în ce mai slab; ai renunţat la dreptul de a fi iubit, la fericire.

                    Poate e timpul să învăţăm să redevenim copii. Poate e nevoie să ne ridicăm şi să păşim ca şi cum ar fi prima oară. Să ne întoarcem la inocenţă, la curaj, la senin, la iubirea aceea naivă şi atotcuprinzătoare  care nu cere, nu judecă, nu leagă. Pare o utopie. ,,Este!”, gândesc cu siguranţă mulţi dintre voi. Şi cu toate astea, în fiecare dintre noi trăieşte un copil părăsit… un abandon a cărui negare mi se pare în sine o copilărie.
                                                                                         A. F.

Acum, mai mult ca niciodată

             Foto- google.ro

                  Îmi curge sufletul râu când mă gândesc la tine şi parcă  tălpile  mele deja aleargă sărutându-te. Fiecare primăvară vine cu freamătul acesta, ca o îngânare de astă vară. Şi-mi place! Mi-e dor să te simt cum mă apuci de glezne şi mă legi de valuri hohotind în zare ca o bezmetică! Doamne, cât semănăm! Tu ştii! De ce credeai că te iubesc atât?

                       Mi-e dor de singurătatea noastră. Mi-e dor de tine stând la malul meu, capăt din viaţa mea, citindu-mă carte cu slove din scoici, delfini şi căluţi de mare, unde semn de carte sunt algele verzi. Acum pot să stau nouă şi limpede, să împărtăşesc nesfârşirii tale nesfârşirea mea… să nu-ţi mai oglindesc neliniştea ci măreţia, să nu-ţi mai aduni valul din ochii mei ci răsăritul de soare. Ne-am amuzat întotdeauna făcând schimb de suflete, alergându-ne în nisip prin gări imaginare, în care ne aşteptam pe rând, ca nişte pasageri neobosiţi şi goi de realităţi neimportante, inutile. Tu mereu puternică şi protectoare, eu mereu copil-scânteie, arşiţă în vânt. 

                      Mi-e dor de tine, Mare! Mi-e dor de mine îmbrăţişându-te, adunându-te căluş sub geană şi lăsându-te corabie pe suflet... să-mi curgi neant pe tâmple până la pământ. Să fim tăcere. Să fim clipă. Simplu. Doar să fim.
                                                                                         A. F.

Cu sufletul în zare

                   Asa arată Clujul înainte de furtuna, privit de sus, de la ruinele cetăţii. (Am folosit o prelucrare foto accentuată, pentru a-i scoate în evidenţă frumuseţea pitită sub norii încercănaţi.) Era atâta linişte că parcă şi vântul striga printre crengi în surdină. În depărtare, ploua deja. Dacă priveai cu atenţie, se vedea pătura de picături căzând prin lumina firavă. Furtuna era aproape. Dar cui îi păsa? Încremenirea oraşului îţi pătrundea până în oase. Şi aşa, fără să vrei, rămâneai cu privirea pierdută în zare, desenând cu ochii sufletului, în culorile curcubeului, încă de dinainte de venirea ploii. 
                                              Foto: Anca Florea - Clujul văzut de sus, de la Cetate

                                                                                           

Un pumn de cuvinte, miracole de buzunar

                       Trăiesc printre miracole şi mă minunez de simplitatea fiecăruia în parte. Am început să înţeleg că un miracol nu cere neapărat recunoaştere, ci doar o inimă deschisă, prin care să-l poţi primi în viaţa ta. El nu poate exista dacă ochiul firii nu e deschis şi nici nu-şi poate atinge menirea dacă sufletul nu e pregătit să se umple de el.
              Un miracol poate exista ca fiind o întâmplare, poate purta camuflaj de normalitate, poate supravieţui celei mai neînduplecate minţi supusă negării şi se poate dărui în cele mai mărunte forme, nebănuite. Miracolul naşte alte miracole, renaşte vieţi şi suflete, minţi şi forme, se dăruieşte într-o minimă condiţionare: să-l primeşti şi te bucuri de el. E pretutindeni. Te înconjoară, îţi dă siguranţă şi te luminează pe dinăuntru atunci cand îl îmbrăţişezi. El există pentru tine.

                        Dar să nu uităm că, ceea ce ,,ni se cuvine azi”, mâine ar putea fi un miracol care, poate, nu mai vine. Să ne bucurăm din plin de tot ceea ce ne înconjoară. Să încercăm să fim noi înşine un miracol pentru noi şi pentru toţi cei din jurul nostru! 
                                                                                       A. F.

Se întorc berzele acasă

               Le-am zărit din maşină, în drum spre Slănic Moldova. ,,Opreşte, trage pe dreapta! Repede!"  Un câmp de berze zvelte se întindea mişcător, pe sub pomii ninşi. Am rămas cu aparatul foto în mână, admirându-le fascinată, ca în faţa unei minuni. Nu văzusem în viaţa mea atâtea berze la un loc! Doamne, cât erau de frumoase! ,,Păi ce faci? Fă si tu o poză, nu de asta m-ai pus să opresc?" Până să mă dezmeticesc, ca la un semn de nicăieri, şi-au luat zborul! …lungi, graţioase, imaculate. Am apucat să trag doua-trei cadre în fugă, să surprind magia… în zbor…

                      E primăvară, se întorc berzele! Le cheamă verdele pământului, acasă.

                                                                           Foto: Anca Florea

                                                                      

Un Paşte liniştit şi luminat!

                      „Săvârşitu-s-a.” (Ioan 19,30)

                   Foto: Anca Florea - În drumul către Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Scara dintre noi şi El

                    Un indicator modest stătea mărturie, pe la mijlocul drumului dintre Bacău şi Vaslui, că în apropiere se află un lăcaş de cult. Am pornit într-acolo, mânaţi de dorinţa unui popas. Cocoţat pe dealuri, lacaşul Domnului ni s-a deschis înainte ca abia scos din baierele cerului şi parcă toată lumina aceea caldă se strângea în jurul lui ca în cel al unei vedenii. 

                    Foto: Anca Florea   - Mănăstirea ,,Sf. Mina", Plopana, Bacău

Un pom de cuvinte

      Foto- google.ro

                     Muşc dintr-un măr. Îl aud trosnind sub presiunea dinţilor şi sucul dulce acrişor îmi invadează papilele gustative. Savurez din plin momentul. Strâng cu putere fructul roşu, lipindu-mi degetele cu poftă, aproape sufocându-l, instinct al unei admiraţii copilăreşti. Îl privesc încântată şi, inspirând, îmi simt plămânii băltind în aroma de măr proaspăt. Straşnică senzaţie! Iau încă o muşcătură, încă una... trosnind languros într-un continuu ecou lacom. Până şi ultimele rămăşiţe, mimând fără voie o clepsidră, mă îmbie să mai fur, de ici, de colo, câte o bucată zemoasă şi înmiresmată.

                Încep să miros eu însumi a măr, din interior. Ca un sărut de rămas bun, o sămânţă cafenie, mică, mi se rostogoleşte în palmă, într-un abandon deplin. Îi zâmbesc cu subînţeles şi o sfărâm într-o clipită, printr-un joc nevinovat de maxilar. Un fior amărui mă învăluie, relaxându-mi toate simţurile. Mă gândesc că totul a început cu o sămânţă şi s-a sfârşit cu o alta. Şi cum ştiu că nimic nu se pierde, aştept cu recunoştinţă să răsară pomul din mine… un pom de cuvinte.
                                                                                     A. F.

Calea inimii

                  Când îţi găseşti drumul, păşeşte pe el cu inima deschisa. Fără temeri de ieri şi aşteptări de mâine! Ea te va călăuzi acolo unde visul poate nu a îndrăznit să se înalţe, iar mintea ţi-a spus că nu poţi ajunge. Las-o să te călăuzească! Ea te cunoaşte cel mai bine!

                  Foto: Anca Florea - Cetatea Făgăraş

  

Fata verde

          Foto- google.ro

                      În sufletul meu au înflorit deja cireşii. Mănunchiuri albe, delicate stau cuminţi în inima mea ca într-o livadă. E mireasmă de pământ cald şi proaspăt peste tot. Dincolo, soarele tocmai stă să răsară şi să vânture noaptea de întuneric. Mi-e atât de bine! Plâng de drag la gândul că fiecare strigat şi rugă şi-au găsit locul şi menirea în primăvara mea, în copacul meu cândva desfrunzit de toamnă… acum cireş înflorit.

                      Păşesc cu grijă prin roua din ochii mei, să-i simt candoarea. Cu recunoştinţă, mă ridic pe vârfuri mângâind soarele, lăsându-mi părul în vânt să cutreiere pădure peste oameni. Fără să stau pe gânduri, mă abandonez copil bucuriei, îngăduind verdelui lumii să se sădească în fiecare por al pielii mele. Şi aşa, până la amiază, ca un graffiti pe asfalt, îmi tatuez viaţa pe viaţă, legământ de netăgăduit al ultimei peregrinări.

                     Ei, uite!  Între timp mi-au înmugurit şi braţele!  Asta înseamnă că, în sfârşit, te-au regăsit!
                                                                                        A. F.

Cu gândul departe

               Întotdeauna am invidiat păsările pentru aripile lor. Pe admirabilul specimen din imagine  l-am invidiat şi pentru că veri întregi măsura în lung şi-n lat marea, cu aerul celui care stăpâneşte locul, fără să fie nevoit să-şi facă bagajele şi să plece acasă. 

                 Pe vapor se dansa sirtaki, iar când aripile lui s-au întins în zbor, au împrăştiat, peste toţi leandrii înfloriţi ai Greciei, bucuria inimilor poposite acolo pentru un dram de zăbavă. 
                 Foto: Anca Florea 

Gând către tine

         Foto- google.ro

                  Te simt singur, abătut. Toată adâncimea asta în care aluneci şi nu te poţi opri... De unde atâta gol de tine? 

             Ţi-aş întinde mâna să te prind, mi-e teamă însă că vei aluneca şi mai mult încercând să fugi de mine. Doar o să te strig, cât pot de tare, cu toată revărsarea inimii mele peste inima ta. Te va ajunge din urmă oriunde te-ai rătăci, oriunde te-ai închide. Te voi învălui cu dragostea mea în rugăciunile din zi şi din noapte, pentru ca tu să poţi dărui mai departe dragoste ţie însuţi şi celor din jur. Voi fi mereu aici, într-un fel pe care doar tu îl poţi înţelege. Şi de care, încă ţi-e teamă.

                 Realitatea e plină de nisipuri mişcătoare. Începi să capeţi cu adevărat controlul asupra vieţii tale abia atunci când aproape l-ai pierdut de tot. E un adevăr!

                Bucură-te de ceea ce ai, primeşte ceea ce ţi se dă, ascultă-ţi inima şi fă ce îti spune ea! Lasă-te purtat de viaţă, nu te împotrivi! Iubeşte ce te înconjoară, fără teamă! Nu înţelegi? Toate lucrurile de care te temi, odată asumate, nu te coboară, te ridică! Hai sus, acolo unde îţi este locul! În soare! Zâmbetul meu îţi îngână sufletul, oriunde ai fi, oriunde te-ai îndrepta, pe oricine ai iubi. 
                                                                                        A. F.

Realităţi paralele

                  Proiect: ,,DESCOPERĂ STRADA" 

                 Evenimentul are loc în Bucureşti, la orice oră din zi şi din noapte, pe străzile oraşului, şi este susţinut de indiferenţa noastră, a tuturor. 

                  Participarea este liberă; compasiunea nu este obligatorie. 

                  Organizator principal: ,,I love Bucharest"!

                  Sponsor principal: ,,Business man made in Romania"

                              Foto: Anca Florea - Bucureşti, Universitate 

Una cu noaptea

        Foto- google.ro

                      Am început într-o noapte să număr stelele, aşa, într-o doară, cu ochii cocoţaţi pe sus şi mintea rătăcind printre ele. Când am realizat cât de prinsă eram în strădania mea, mă simţeam deja copleşită. ,,Ce faci, copilule?” ,,Mă joc cu stelele”, mi-am spus. Era un gând naiv, venit simplu în urma unei întrebări pe măsură. M-am ridicat pe vârfuri şi, într-o prelungire continuă, am atins cerul cu palmele răsfirate, împrăştiind cu blândeţe lumina şi răsfirând-o printre degete. Oasele mele deveniseră albastre. Nu mă dumiream cum, ca un miracol, lumina aceea prelungă şi caldă a străbătut atâta drum şi atâta timp ca să se izbească de mine şi să îmi îngăduie jocul. Într-un gest de recunoştinţă, mi-am deschis inima şi am lăsat-o să pătrundă înlăuntrul meu. Apoi, am închis pleoapele şi cerul s-a stins. Însă inima mea, acum albastră... strălucea.
                                                                                           A. F.

Oglindă

                 Uneori ne oglindim visurile pe dos. Asta duce la năruirea lor înainte ca acestea măcar să aibă şansa să se contureze. Teama că vor pica peste noi şi nu ne vom mai putea ridica devine mai puternică decât tentaţia bucuriei trăirii lor. 

                                                                    Foto: Anca Florea - Lacul Mogoşoaia

Bună seara, străine!

           Foto- google.ro

                   Bună seara, străine! Sunt eu, cea de la celălalt capăt al acestui şir de cuvinte. Mă tem că aş fi putut trece azi pe lângă tine, fără măcar să-mi fi dorit să te cunosc. Asta în ciuda faptului că împart uneori cu tine crâmpeie din sufletul meu. Ştiu ca eşti acolo, undeva, cuminte şi anonim, încântat sau indiferent, din pură curiozitate, plictiseală sau simplă empatie.

                    Bună seara, străine! Sunt eu, emoţia de dincolo de rânduri, vibraţia unui suflet aparent încâlcit şi rebel, ancorat într-o formă de om. Vreau doar să-ţi mulţumesc că treci, din când în când, prin viata mea.
                                                                                  A. F.

Epilog

                 Lacul Mogoşoaia era pe înserat o oglindă a celor din urmă paşi ai iernii prin primăvară. Pomii se scuturau de ultima ninsoare iar vântul, deşi rece, mirosea a încă nenăscuta iarbă verde.
                                                                                        Foto: Anca Florea

Prefaţă

 Iron and Wine - Flightless Bird, American Mouth

 https://www.youtube.com/watch?v=7FddRcJwlT4

          Foto- google.ro

                       Ascultam cântecul acesta oriunde mergeam, aproape obsesiv. Îl fredonam şi în somn, printre vise. Devenisem acelaşi şir de note muzicale, el pe portativ, eu mărşăluind cu căştile pe urechi, pierdută pe străzile reci de toamnă. Apoi, a venit încă o zi... şi tu. Nici nu realizasem până atunci cât mă rătăcisem în mine. Tu m-ai găsit. 

                  De câteva luni, viaţa mea este un carusel. Mă învârt nebuneşte şi lumea mea dansează frenetic între lanţuri care se strâng şi se rup cu o forţă ameţitoare. Nu ştiu de ce acum, nu ştiu de ce eu, nu ştiu de ce vin, nu ştiu de ce pleacă, nu ştiu de ce se întorc. Doar se întâmplă. Am fost năucită, fericită, dezamăgită, surprinsă, plină de întrebări, răvăşită de răspunsuri, am fost foarte sus, am fost foarte jos, am râs ca o nebună, am plâns ca un copil, am râs de prea mult, am plâns de prea puţin. Curg toate ca un râu, iar eu înot printre ele ca un peştişor auriu, prins în nada vieţii mele. Şi mă rog să nu înceteze!

                       Ascult acelaşi cântec, din nou. Îl fredonez şi acum pe aceleaşi străzi, cu aceleaşi căşti pe urechi, dar prin primăvară. SUNT intens, profund, roşu, galben, verde... mi-e drag de mor de toată năuceala asta! Trăiesc visuri pe care nu am îndrăznit să le cer. Vin către mine oameni pe care nu am îndrăznit să-i strig. Unii dărâmă în mine ziduri pentru ca alţii să poată răspândi cu mine lumină. E fascinant cum totul se întâmplă de la sine, cursiv, ordonat, împlinit. Eu doar îmi deschid mintea şi sufletul. Şi ele vin. 

                        Am nevoie de timp, să nu pierd nimic. Am nevoie să îmi deschid larg inima să pot să simt tot. Am nevoie de înţelepciune să nu irosesc ceva. Am nevoie de tine să mă asculţi. Păcat că nu mai eşti. Ai fost?
                                                                                       A. F.

Aripi fără libertate

              Una dintre feţele triste, de dincolo de gratii, dintr-o grădină zoologică. E păcat că există aripi ce n-au învăţat niciodată, cu adevărat, să zboare. 

                                                                     Foto: Anca Florea

Drumul spre casă

           Foto- google.ro

                       Înlăuntrul meu e linişte, rar mai trece câte un cunoscut răscolind în grabă cu piciorul praful aşternut peste zi. Privesc cu nonşalanţă în jur şi constat, fără să fiu surprinsă, că semaforul din intersecţie nu funcţionează, semn că raţiunea mea e, probabil, într-un impas. Şi, de ca şi cum viaţa mea ar atârna de un fir de păr, închid ochii şi alerg la întâmplare până pe partea cealaltă a străzii. Norocul meu, la ora asta nici un dram de conştiinţă nu mai circulă prin ,,cartierul” meu. Privesc în urmă ridicând naiv din umeri şi grăbesc apoi mersul, înfundându-mi în buzunarele minţii şi cele mai uzuale gănduri. Îmi ascult doar inima şi-mi armonizez într-un acord perfect paşii cu ritmul ei. Aerul serii îmi accelerează bătăile inimii... paşii mei de asemenea.

                 Înlăuntrul meu e linişte, o aparenţă caldă, nestatornică, a mea. Zilele trec grăbite, de ca şi cum în mine e loc din ce în ce mai puţin pentru noi amintiri. Dincolo de acest univers propriu, ancorat în pomul vieţii, Sinele meu îşi găseşte drumul spre casă.
                                                                                    A. F.

Curajul vieţii / Înfruntarea zeilor

                     Fotografiam ruinele Cetăţii Sarmizegetusa. Prinsă între istorie, destin şi continuitate, viaţa merge înainte, în felul ei, ca un triumf asupra trecerii timpului, ca o prorocire a viitorului şi ca un strigat de bucurie a momentului prezent.  

                                                                               Foto: Anca Florea

Tăcerea vorbește

           Foto- google.ro

                    Să nu crezi că aș putea să te urăsc vreodată. Nici măcar în joacă, nici măcar șoptit. Nici măcar după asfințitul în care întunericul mi-ar putea asmuți tristețea. Nici când mă duc, nici când mă întorc pe drumul dintre tine și eu, dintre eu și mine. Nici măcar. Să nu te îndoiești de zâmbetul meu pe care îl simți uneori plutind în soare. Nu e iluzie, nu e părere. Sunt eu. Aceeași încercare pierdută de a te ține de mână în mersul înapoi. Nu trebuie să înțelegi, nu trebuie nimic. ''Nimic'' e prea mult. ''Destul'' e de ajuns. Ceea ce este la fel se cheamă, cei ce sunt la fel se resping. Unul în soare, altul în lună, unul răsărind de ziua, altul apunând.

                    Să nu crezi că aș putea să te urăsc vreodată. Nici măcar în glumă, nici măcar în somn. Nici măcar atunci când dai, nici măcar atunci când iei. Nici măcar. Deși uneori aș vrea, dar nu încap în mine așa, cu tine neiubindu-te. Ca om, om eu, om tu …și-atât. Habar nu am de ce. ''De ce" e prea puțin. ''Pur și simplu" e destul. 
                                                                                           A. F.

Urmele de astă vara

                    Mamaia, după-amiaza, briză, linişte, pescăruşi, ud, cald, paşi, nisip, urme, val, sidef, încântare, rătăcire, regăsire, ...nepăsare ...
                                                                              Foto: Anca Florea - Mamaia

Bună dimineaţa!?

            Foto- google.ro

           Deja...? Deja?!!! Nuuuu! Aceeaşi melodie sâcâitoare pune punct mult tânjitului meu somn. E iar dimineaţă!? Casc somnoroasă şi-mi îngrop în ceaţa deasă, de dincolo de fereastră, toate rămăşiţele viitoarelor mele vise neamintite. 

              Mi-e frig. Îmi ridic umerii lipindu-mi braţele de corp, vrând parcă să mă ghemuiesc înlăuntrul meu. Cu greu reuşesc să-mi găsesc papucii aruncaţi pe lângă pat şi, cu ochii abia întredeschişi, privesc spre fiinţa deşirată, din oglindă, cum se pierde în pijamaua largă, şifonată. Sunt haioasă aşa, ,,ca din cutie”, cu părul vâlvoi şi ochii împăienjeniţi, bosumflată şi risipită! Încerc să schiţez un zâmbet de încurajare dar un nou căscat îmi strică bunele intenţii. O nouă zi, o nouă provocare! Hm! 

                  Recunosc că nu reuşesc decât să mă uit nedumerită cum toate secundele vin buluc peste mine şi habar nu am cum să mă strecor printre ele. Respir adânc şi-mi fac curaj întinzându-mi braţele a dezmorţire. Ups, era sa dărâm veioza! Ceilalţi încă dorm, dar am trezit hamsterul. Pare mai şifonat decât mine! Nu pare, chiar este! Un zâmbet larg se naşte pe chipul meu, înlocuind răsăritul ascuns în negura de printre blocuri. Trezirea! Bună dimineaţa, oameni buni! Începeţi ziua cu voie bună, speranţă şi multă bunăvoinţă! Restul, bun sau foarte bun!!!!, vine de la sine, oricum! ...cel puţin hamsterul meu e de acord cu mine. De unde ştiu? S-a dus înapoi la culcare.  
                                                                                 A. F.

Puiuţ

                     Căzuse din cuib în curtea mănăstirii Cheia. Un călugăr îl luase din iarbă şi îl pusese pe latura deschisă a pridvorului, la intrarea în biserică. Şoptise ca pentru sine: ,,Poate vine mama lui, poate îl aude". Puiuţul stătea  zgribulit, nedumerit, parcă prea mic într-o lume prea mare. Era copleşit de o libertate venită prea devreme. 
                                                                                         Foto: Anca Florea

Totuna

            Foto- google.ro

                       Iubesc femeia din mine. Acea femeie care se vede în oglindă și își zâmbește dimineața. ...cea care se simte iubită, cea care uneori își plânge de milă, cu sau fără temei, cea care se înseninează de câte ori privește un om drag sau o ploaie de primăvară. Mi-e  drag de ea, cea care râde când inima îi e plină, care plânge când în sufletul ei e prea mult, care cu duioșie de mamă își sărută copilul înainte de culcare, care ceartă când neputința de a înțelege e prea mare şi care ascultă dincolo de cuvinte necuvintele sufletului.

                       Iubesc femeia aceea născută toamna, care se pierde la început de zi în aburi de cafea şi care poartă de cu seara, discret, aromă de leuștean în păr; ea, cea care se luminează ca o lună noua atunci când el intră pe ușă și îi umple brațele de flori, șoptindu-i cu ochii cât este de frumoasă. O iubesc pe cea care dăruiește fără să ceară și ia fără să întrebe, care se cățără vara în pomi și iarna face îngeri în zăpadă, femeia care dă tot atunci când dă și nu ia nimic atunci când pleacă. Iubesc femeia acesta din mine, năvalnică și lină, caldă și rece, darnică şi egoistă, timidă și îndrăzneață totodată, acest haos perfect în echilibru care, în felul său nestăpânit, nu a încetat niciodată să caute, să găsească, să trăiască iubind sau iubind să trăiască. Totuna.
                                                                                  A. F.