Pâinea noastră, cea de toate zilele...

              Asta era ziua noastră. Era ziua mea şi a lui. Era ziua în care eu şi el ne sărbătoream ziua de nume. Era acel ceva al nostru, ca o pâine aburindă ruptă în două, o inimă caldă, împărţită cu atâta drag între noi. Îl chema Paul şi a fost tatăl meu. Numele meu de botez este Paula şi sunt copilul lui. Uneori simt asta ca o prelungire a unei părţi din el în lume. Ce ciudat sună, el a fost tatăl meu, eu încă sunt copilul lui…. 

               Şi apropo de pâine aburindă…  Îmi aduc aminte de un moment tare drag. Venisem din provincie în Bucureşti, să mă înscriu la facultate. Tata mă însoţea. Eram o puştoaică cu un rucsac plin cu idealuri şi visuri de împlinit (o parte, încă le mai port cu mine). Aveam o viaţă de trăit şi elanul celor 18 ani.  După patru ore de mers cu trenul şi alte câteva de orbecăit prin Bucureşti, stat la rând prin facultate, xerox şi staţii de tramvai, într-o zi nefiresc de caldă de septembrie, am intrat ca niste lupi flămânzi într-o alimentară. Ţin minte ca şi cum ar fi aievea. A cumparat o pâine caldă şi zece felii de parizer. Doamne, cât de bine miroseau! Ne-am găsit un loc, undeva, între nişte străduţe din apropierea gării şi ne-am aşezat pe un gărduleţ de metal. Am împărţit pâinea în două şi am mâncat cu atâta poftă acele feliuţe de parizer de parcă nu exista ceva mai bun pe pământ. Muşcam şi ne priveam în ochi, pufnind în râs unul de altul, ca doi copii care fac o poznă. Nu mai conta nimic şi nimeni în jur, lumea noastră se restrânsese la noi doi şi foamea noastră. La râsul nostru. La bucuria noastră. La noi. Şi acest ,,noi” era atât de rar, atât de puţin ne întâlneam fără să trecem în grabă unul pe lângă celălalt…

                   E ziua noastră tată! Hai să o împărţim ca altădată! Ia-mă în braţe, sărută-mă pe frunte şi împarte inima ta aburindă cu mine! În sufletul meu e loc destul pentru o nouă poveste. De oriunde ai fi, tu rosteşte-o, eu te aud!
                                                                                     A. F. 

Drumul spre acasă

                    În depărtare, cerul se agăţa şăgalnic în vânt, de pământ. Uneori privesc înapoi în timp ce păşesc înainte. Apoi, mă ancorez în prezent şi, răvăşindu-mi zilele cu fluturi de hârtie în păr, eşarfa verde de pe umerii mei îmi poartă năzuinţele dincolo de aproape, ca o aripă neobosită spre nesfârşirea albastră de acasă.

                    Foto: Anca Florea - 2015

Necuvinte

                    Vino mai aproape! Am mai adus un scaun aici, alături, pentru tine. Vino şi aşează-te. Sunt doar eu. Cortina am ridicat-o în timp ce te auzeam păşind pe coridoare. O să mă aşez şi eu pe scaunul de lângă tine. O să privim sala goală până când ne vom simţi atât de singuri încât să ne dorim să ne întoarcem unul către celălalt. Aşa, ochi în ochi până obosesc toate cuvintele. Abia apoi vom putea vorbi. Prin tăcere. Atingându-ne cu câte un zâmbet cât o sclipire de stele. Ascultându-ne. 

                         Ne vom privi până când ne vor obosi şi ochii. Îi vom închide.

                   Vei şti că sunt când inima ţi se va umple cu mine. O vei simţi bătând cu putere, ca o ploaie caldă, de primăvară, în geam. Iar de vei întinde braţele să te ude, te vei umple de fluturi albi, încărunţiţi între timp de zăpadă.

                         Mă vei găsi. Voi şti că eşti când te voi auzi trecând prin mine.

                      Sala goală e acum plină... cu tine... cu mine... Scena aduce faţă în faţă un om împărţit la doi. Povestea nu este despre cum cei doi devin unul, ci despre cum unul învaţă să trăiască în doi. E doar o altă formă de ecou al echilibrului pe pământ. Nimic nu este la întâmplare, nimeni nu câştigă pentru că nu este nimic de pierdut. 
                                                                                     A. F. 

Epilog

               După o ploaie zdravănă, se lăsase înserarea. Era răcoare atât cât să te îmbie la o plimbare. Printre paşii mărunţi şi leneşi, ca prinsă într-o vrajă, am setat aparatul foto să nu mai scoată niciun sunet. Aşa puteam auzi tăcerea cum cade peste tot şi toate, încremenindu-ne în asfinţire.  -  Foto: Anca Florea 

                                                                                                                       

Străzile lui Dumnezeu

           

                     Ce nevoie am, Doamne, de tristeţe când am bucuria ta în tot ce mă înconjoară? Ce nevoie am, Doamne, de lacrimi când am în permanenţă îndreptat către mine zâmbetul tău? Ce nevoie am, Doamne, de durere când port pe umeri mângâierile tale? Ce nevoie am, Doamne, de întuneric când lumina ta mă umple? Ce nevoie am, Doamne, de cădere când aripile îngerilor tăi mă ridică? Ce nevoie am, Doamne, să mă simt singură când ştiu că tu eşti tot timpul cu mine ? Ce nevoie am, Doamne, de lanţuri când vrerea ta e să fiu liberă? Ce nevoie am, Doamne, de timp când tot ce contează tocmai se întâmplă? Ce nevoie am, Doamne, de temeri când am toată dragostea ta cu mine? Ce nevoie am, Doamne, de îndoială când singurul adevăr eşti tu?                  

                         Ce nevoie am, Doamne, să-ţi cer ceva când tot ce am nevoie deja am primit?

                                                                                                                 A. F.

                                                                                                                                                                                     Foto - google.ro 

Prin vânt

                  Privesc încotro îmi spune inima, deşi uneori trebuie să închid ochii şi să fug de mine. Nu am curaj să pot privi până în străfunduri, nu pentru că mi-e teamă că nu am să te găsesc, ci pentru că nu cred că voi mai avea puterea să caut drumul înapoi. Nu am niciun drept să plec... nu am niciun drept să rămân. 

                  De ce când atingi cerul, e atât de greu să mai stai lipit de pământ? 
                  Foto: Anca Florea - Costineşti 2015   

Cum?

              Foto- google.ro

                 Iubesc fiecare zi din viaţa mea, fără nicio excepţie. Cum aş putea altfel trăi? Cum aş putea merge mai departe fără să-mi iubesc praful răscolit de picioarele goale alergând să prindă soarele? Cum aş putea să nu iubesc căderea ploii când ceea ce mă atinge e doar sărutul cerului către pământ? Cum aş putea să nu fiu îndrăgostită de culorile din jurul meu când ochii mei oftează îndrăgostiţi după măiestria fiecărui anotimp? Cum să nu mă bucur? Cum să nu mă îndrăgostesc de toţi macii de pe câmp când inima mea e aidoma lor pe firul meu verde dintre minus şi plus infinit? Cum să îi ignor? Cum să nu mă înalţ o dată cu păsările când ele mă învaţă zilnic cum să îmi întind aripile şi să mă ridic de pe vârfuri cât mai departe? Cum să nu le urmez? Cum să nu curg ca apa peste dealurile şi văile visurilor mele când limpezimea lor mă pictează-n oglinda vieţii peste tot? Cum? 

                   Cum aş putea să irosesc neascultând, neprivind, nesimţind zilele care vin în dar peste mine, alintându-mă, certându-mă, învătându-mă, înflorindu-mă iar şi iar? Cum aş putea să-mi ignor viaţa netrăind-o din plin, cu lacrimi şi râsete nebuneşti totodată, cu naivităţi şi copilării în care mă scufund abandonându-mă cerului coborât de Dumnezeu în fiinţa mea? Cum aş putea? Cum să nu adun în mine atâta dragoste şi recunostinţă încât să nu păşesc fără un zâmbet şi o vorbă bună pe drumul presărat cu mărgeluţe de splendoare şi simplitate din şiragul de mătănii al paşilor mei?

                   Cum aş putea să nu iubesc ziua prin care tocmai, de departe sau de nicăieri, pe lângâ mine poate ai trecut? Cum?!?
                                                                                             A. F.

Praful magic

                      Copiii au magia lor. Ei cuprind de la sine acel subînţeles al vieţii care le picură în suflet praful magic, cel care îi îmbracă din interior cu lumina propriului soare. Ei nu inventează poveşti, ei le trăiesc. Basmele lor sunt reale şi nu simt nevoia să convingă pe nimeni de asta. Lumea aceasta nu poate fi accesată prin argumente, ci simţită simplu şi curat prin deschiderea inimii către Sine. 
                                                                                                                                   Foto: Anca Florea

Vis

               Privind în jurul meu, mi-am adus aminte de un citat întâlnit acum ceva ani: ,,Mi-am aşternut visurile la picioarele tale. Te rog, păşeşte uşor, sa nu calci peste ele ." 

                   Eram înconjurată de visul vieţii, acela de a renaste din jocul de armonie şi candoare al pământului. Un vis al naturii în care m-am lăsat rătăcită pentru un timp, păşind cu respect şi chibzuinţă prin iarba înflorită de lumina unui nou răsărit de soare. 

                   Foto: Anca Florea

Îngeri cu o singură aripă

                         Fiecare dintre noi e un înger născut cu o singură aripă. De aceea, uneori, zborul nostru este haotic şi nepotrivit. Avem tendinţa să ne învârtim în cerc până la epuizare, încercând să zburăm, fără a realiza câte drumuri deschise sunt împrejur. Ele nu aşteaptă decât pasul nostru coborât simplu în ţărână şi dus mai departe de bucuria primordială, curată a inimii.

               Câteodată, doi îngeri asemenea se întâlnesc şi zboară împreună. Se susţin, se echilibrează, se privesc şi se sparg în bucăţi de oglindă, rănindu-se uneori, dar sfârşind îmbrăţişaţi până devin o pasăre unică. Împreună reuşesc să coboare cerul în sufletul lor, chiar dacă poartă cu ei toată truda şi neliniştea lumii.   

                         Alteori, oglinda minte. Atunci, pasărea moare şi cioburile se risipesc.

                    E fascinant cum, în fiecare dintre noi, o jumătate se ridică precum un zmeu în lumină, iar cealaltă jumătate se împământeneşte în formă, cu o aripă crescută pe dinăuntru, prizonieră într-o colivie de nisip. O aripă ne-a lăsat-o Dumnezeu la naştere ca să nu uităm cine suntem şi de unde venim. Pe cealaltă însă trebuie să ne-o recâştigăm pe drumul înapoi, spre casă, să lăsăm inima să curgă râu peste zăbrelele de nisip. De aceea suntem aici. Să ne redobândim aripa, indiferent cât ne-am rătăci, indiferent cu ce am greşit când am pierdut-o. 
                                                                                          A. F.
                                                                                                                                 Foto - google.ro

Hoţul din mine

                        N-am să ştiu niciodată dacă ochii lui m-au privit cu dispreţ sau cu tristeţe. Eu asta am apucat să citesc în ei. Au fost doar câteva secunde în care am ,,ochit” din maşina în mers şi am capturat hoţeşte o bucăţică din el. A spus în urmă ceva ,,de bine”, cred, cuvinte rostite pe un ton apăsat, greoi, ce au alergat după mine fără să mă ajungă. 

                      Am plecat cu chipul lui aspru închis într-o cutiuţă neagră şi cu sentimentul că am furat ceva. M-a cuprins o uşoară vinovăţie. Nu a durat foarte mult. Sunt învăţată cu ea. Recunosc, sunt un hoţ de umbre, emoţii şi culoare, chipuri ale vieţii ce ascund dincolo de formă o neţărmurită splendoare. Şi-mi place la nebunie să fac asta ! 

                         Foto: Anca Florea

Cursul vieţii

                  Toate florile, oricât de frumoase ar fi, se vestejesc într-o zi. Dispare culoarea, se risipeşte parfumul, dar rămân seminţele. Rămâne încântarea cea de dincolo de orice nostalgie, care, abandonându-se schimbării, se lasă pradă vieţii sub o altă formă, unui nou început. Nimic nu se pierde, nimic nu se iroseşte, nimic nu este în zadar.

                       Foto: Anca Florea

Înaintând cu paşii înapoi

             Foto- google.ro

                 Când erai mic aveai curaj. Primul pas, deşi nesigur, era un început. Apoi, nu conteneai să faci altul şi altul, căzând şi ridicându-te cu încăpăţânare. Cu lacrimi pe obraz o luai mereu de la capăt. Uitai că doare. Explorai totul cu o curiozitate inepuizabilă, descopereai lumea prin cel mai banal lucru, contemplând-o ca pe cea mai desăvârşită creaţie. Erai perseverent şi dornic de a creşte, de a cunoaşte. Te-ai născut aşa, cu această naturaleţe în a rezolva orice impas, de a depăşi orice limită, de a şti mai mult, de a fi mai mult. Instinctiv. Încrezător. Creativ. Cu iubire.

                     Apoi ai crescut. Ai invăţat să alergi. Ai învăţat despre ecuaţii, Darwin şi păduri tropicale. Ai început să îţi doreşti lucruri pe care nu reuşeai întotdeauna să le obţii. Şi ţi s-a spus că nu se poate! Ai început să cunoşti alţi copii care reuşeau lucruri pe care tu nu le puteai încă face. Şi-atunci ţi s-a spus că nu eşti capabil! Ai început să-ţi doreşti să fii iubit chiar şi atunci când pentru ei nu erai perfect. Dar ţi s-a spus că nu meriţi! Ai început să cunoşti oamenii mari. Dar ei nu aveau destulă răbdare să te cunoască pe tine. Şi te-au limitat la ceea ce aveau ei nevoie să vadă, să fii. Deşi creşteai, ai devenit din ce în ce mai mic; deşi erai puternic, ai devenit din ce în ce mai slab; ai renunţat la dreptul de a fi iubit, la fericire.

                    Poate e timpul să învăţăm să redevenim copii. Poate e nevoie să ne ridicăm şi să păşim ca şi cum ar fi prima oară. Să ne întoarcem la inocenţă, la curaj, la senin, la iubirea aceea naivă şi atotcuprinzătoare  care nu cere, nu judecă, nu leagă. Pare o utopie. ,,Este!”, gândesc cu siguranţă mulţi dintre voi. Şi cu toate astea, în fiecare dintre noi trăieşte un copil părăsit… un abandon a cărui negare mi se pare în sine o copilărie.
                                                                                         A. F.

Acum, mai mult ca niciodată

             Foto- google.ro

                  Îmi curge sufletul râu când mă gândesc la tine şi parcă  tălpile  mele deja aleargă sărutându-te. Fiecare primăvară vine cu freamătul acesta, ca o îngânare de astă vară. Şi-mi place! Mi-e dor să te simt cum mă apuci de glezne şi mă legi de valuri hohotind în zare ca o bezmetică! Doamne, cât semănăm! Tu ştii! De ce credeai că te iubesc atât?

                       Mi-e dor de singurătatea noastră. Mi-e dor de tine stând la malul meu, capăt din viaţa mea, citindu-mă carte cu slove din scoici, delfini şi căluţi de mare, unde semn de carte sunt algele verzi. Acum pot să stau nouă şi limpede, să împărtăşesc nesfârşirii tale nesfârşirea mea… să nu-ţi mai oglindesc neliniştea ci măreţia, să nu-ţi mai aduni valul din ochii mei ci răsăritul de soare. Ne-am amuzat întotdeauna făcând schimb de suflete, alergându-ne în nisip prin gări imaginare, în care ne aşteptam pe rând, ca nişte pasageri neobosiţi şi goi de realităţi neimportante, inutile. Tu mereu puternică şi protectoare, eu mereu copil-scânteie, arşiţă în vânt. 

                      Mi-e dor de tine, Mare! Mi-e dor de mine îmbrăţişându-te, adunându-te căluş sub geană şi lăsându-te corabie pe suflet... să-mi curgi neant pe tâmple până la pământ. Să fim tăcere. Să fim clipă. Simplu. Doar să fim.
                                                                                         A. F.

Cu sufletul în zare

                   Asa arată Clujul înainte de furtuna, privit de sus, de la ruinele cetăţii. (Am folosit o prelucrare foto accentuată, pentru a-i scoate în evidenţă frumuseţea pitită sub norii încercănaţi.) Era atâta linişte că parcă şi vântul striga printre crengi în surdină. În depărtare, ploua deja. Dacă priveai cu atenţie, se vedea pătura de picături căzând prin lumina firavă. Furtuna era aproape. Dar cui îi păsa? Încremenirea oraşului îţi pătrundea până în oase. Şi aşa, fără să vrei, rămâneai cu privirea pierdută în zare, desenând cu ochii sufletului, în culorile curcubeului, încă de dinainte de venirea ploii. 
                                              Foto: Anca Florea - Clujul văzut de sus, de la Cetate

                                                                                           

Un pumn de cuvinte, miracole de buzunar

                       Trăiesc printre miracole şi mă minunez de simplitatea fiecăruia în parte. Am început să înţeleg că un miracol nu cere neapărat recunoaştere, ci doar o inimă deschisă, prin care să-l poţi primi în viaţa ta. El nu poate exista dacă ochiul firii nu e deschis şi nici nu-şi poate atinge menirea dacă sufletul nu e pregătit să se umple de el.
              Un miracol poate exista ca fiind o întâmplare, poate purta camuflaj de normalitate, poate supravieţui celei mai neînduplecate minţi supusă negării şi se poate dărui în cele mai mărunte forme, nebănuite. Miracolul naşte alte miracole, renaşte vieţi şi suflete, minţi şi forme, se dăruieşte într-o minimă condiţionare: să-l primeşti şi te bucuri de el. E pretutindeni. Te înconjoară, îţi dă siguranţă şi te luminează pe dinăuntru atunci cand îl îmbrăţişezi. El există pentru tine.

                        Dar să nu uităm că, ceea ce ,,ni se cuvine azi”, mâine ar putea fi un miracol care, poate, nu mai vine. Să ne bucurăm din plin de tot ceea ce ne înconjoară. Să încercăm să fim noi înşine un miracol pentru noi şi pentru toţi cei din jurul nostru! 
                                                                                       A. F.

Se întorc berzele acasă

               Le-am zărit din maşină, în drum spre Slănic Moldova. ,,Opreşte, trage pe dreapta! Repede!"  Un câmp de berze zvelte se întindea mişcător, pe sub pomii ninşi. Am rămas cu aparatul foto în mână, admirându-le fascinată, ca în faţa unei minuni. Nu văzusem în viaţa mea atâtea berze la un loc! Doamne, cât erau de frumoase! ,,Păi ce faci? Fă si tu o poză, nu de asta m-ai pus să opresc?" Până să mă dezmeticesc, ca la un semn de nicăieri, şi-au luat zborul! …lungi, graţioase, imaculate. Am apucat să trag doua-trei cadre în fugă, să surprind magia… în zbor…

                      E primăvară, se întorc berzele! Le cheamă verdele pământului, acasă.

                                                                           Foto: Anca Florea

                                                                      

Un Paşte liniştit şi luminat!

                      „Săvârşitu-s-a.” (Ioan 19,30)

                   Foto: Anca Florea - În drumul către Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Scara dintre noi şi El

                    Un indicator modest stătea mărturie, pe la mijlocul drumului dintre Bacău şi Vaslui, că în apropiere se află un lăcaş de cult. Am pornit într-acolo, mânaţi de dorinţa unui popas. Cocoţat pe dealuri, lacaşul Domnului ni s-a deschis înainte ca abia scos din baierele cerului şi parcă toată lumina aceea caldă se strângea în jurul lui ca în cel al unei vedenii. 

                    Foto: Anca Florea   - Mănăstirea ,,Sf. Mina", Plopana, Bacău

Un pom de cuvinte

      Foto- google.ro

                     Muşc dintr-un măr. Îl aud trosnind sub presiunea dinţilor şi sucul dulce acrişor îmi invadează papilele gustative. Savurez din plin momentul. Strâng cu putere fructul roşu, lipindu-mi degetele cu poftă, aproape sufocându-l, instinct al unei admiraţii copilăreşti. Îl privesc încântată şi, inspirând, îmi simt plămânii băltind în aroma de măr proaspăt. Straşnică senzaţie! Iau încă o muşcătură, încă una... trosnind languros într-un continuu ecou lacom. Până şi ultimele rămăşiţe, mimând fără voie o clepsidră, mă îmbie să mai fur, de ici, de colo, câte o bucată zemoasă şi înmiresmată.

                Încep să miros eu însumi a măr, din interior. Ca un sărut de rămas bun, o sămânţă cafenie, mică, mi se rostogoleşte în palmă, într-un abandon deplin. Îi zâmbesc cu subînţeles şi o sfărâm într-o clipită, printr-un joc nevinovat de maxilar. Un fior amărui mă învăluie, relaxându-mi toate simţurile. Mă gândesc că totul a început cu o sămânţă şi s-a sfârşit cu o alta. Şi cum ştiu că nimic nu se pierde, aştept cu recunoştinţă să răsară pomul din mine… un pom de cuvinte.
                                                                                     A. F.

Calea inimii

                  Când îţi găseşti drumul, păşeşte pe el cu inima deschisa. Fără temeri de ieri şi aşteptări de mâine! Ea te va călăuzi acolo unde visul poate nu a îndrăznit să se înalţe, iar mintea ţi-a spus că nu poţi ajunge. Las-o să te călăuzească! Ea te cunoaşte cel mai bine!

                  Foto: Anca Florea - Cetatea Făgăraş

  

Fata verde

          Foto- google.ro

                      În sufletul meu au înflorit deja cireşii. Mănunchiuri albe, delicate stau cuminţi în inima mea ca într-o livadă. E mireasmă de pământ cald şi proaspăt peste tot. Dincolo, soarele tocmai stă să răsară şi să vânture noaptea de întuneric. Mi-e atât de bine! Plâng de drag la gândul că fiecare strigat şi rugă şi-au găsit locul şi menirea în primăvara mea, în copacul meu cândva desfrunzit de toamnă… acum cireş înflorit.

                      Păşesc cu grijă prin roua din ochii mei, să-i simt candoarea. Cu recunoştinţă, mă ridic pe vârfuri mângâind soarele, lăsându-mi părul în vânt să cutreiere pădure peste oameni. Fără să stau pe gânduri, mă abandonez copil bucuriei, îngăduind verdelui lumii să se sădească în fiecare por al pielii mele. Şi aşa, până la amiază, ca un graffiti pe asfalt, îmi tatuez viaţa pe viaţă, legământ de netăgăduit al ultimei peregrinări.

                     Ei, uite!  Între timp mi-au înmugurit şi braţele!  Asta înseamnă că, în sfârşit, te-au regăsit!
                                                                                        A. F.

Cu gândul departe

               Întotdeauna am invidiat păsările pentru aripile lor. Pe admirabilul specimen din imagine  l-am invidiat şi pentru că veri întregi măsura în lung şi-n lat marea, cu aerul celui care stăpâneşte locul, fără să fie nevoit să-şi facă bagajele şi să plece acasă. 

                 Pe vapor se dansa sirtaki, iar când aripile lui s-au întins în zbor, au împrăştiat, peste toţi leandrii înfloriţi ai Greciei, bucuria inimilor poposite acolo pentru un dram de zăbavă. 
                 Foto: Anca Florea 

Gând către tine

         Foto- google.ro

                  Te simt singur, abătut. Toată adâncimea asta în care aluneci şi nu te poţi opri... De unde atâta gol de tine? 

             Ţi-aş întinde mâna să te prind, mi-e teamă însă că vei aluneca şi mai mult încercând să fugi de mine. Doar o să te strig, cât pot de tare, cu toată revărsarea inimii mele peste inima ta. Te va ajunge din urmă oriunde te-ai rătăci, oriunde te-ai închide. Te voi învălui cu dragostea mea în rugăciunile din zi şi din noapte, pentru ca tu să poţi dărui mai departe dragoste ţie însuţi şi celor din jur. Voi fi mereu aici, într-un fel pe care doar tu îl poţi înţelege. Şi de care, încă ţi-e teamă.

                 Realitatea e plină de nisipuri mişcătoare. Începi să capeţi cu adevărat controlul asupra vieţii tale abia atunci când aproape l-ai pierdut de tot. E un adevăr!

                Bucură-te de ceea ce ai, primeşte ceea ce ţi se dă, ascultă-ţi inima şi fă ce îti spune ea! Lasă-te purtat de viaţă, nu te împotrivi! Iubeşte ce te înconjoară, fără teamă! Nu înţelegi? Toate lucrurile de care te temi, odată asumate, nu te coboară, te ridică! Hai sus, acolo unde îţi este locul! În soare! Zâmbetul meu îţi îngână sufletul, oriunde ai fi, oriunde te-ai îndrepta, pe oricine ai iubi. 
                                                                                        A. F.

Realităţi paralele

                  Proiect: ,,DESCOPERĂ STRADA" 

                 Evenimentul are loc în Bucureşti, la orice oră din zi şi din noapte, pe străzile oraşului, şi este susţinut de indiferenţa noastră, a tuturor. 

                  Participarea este liberă; compasiunea nu este obligatorie. 

                  Organizator principal: ,,I love Bucharest"!

                  Sponsor principal: ,,Business man made in Romania"

                              Foto: Anca Florea - Bucureşti, Universitate 

Una cu noaptea

        Foto- google.ro

                      Am început într-o noapte să număr stelele, aşa, într-o doară, cu ochii cocoţaţi pe sus şi mintea rătăcind printre ele. Când am realizat cât de prinsă eram în strădania mea, mă simţeam deja copleşită. ,,Ce faci, copilule?” ,,Mă joc cu stelele”, mi-am spus. Era un gând naiv, venit simplu în urma unei întrebări pe măsură. M-am ridicat pe vârfuri şi, într-o prelungire continuă, am atins cerul cu palmele răsfirate, împrăştiind cu blândeţe lumina şi răsfirând-o printre degete. Oasele mele deveniseră albastre. Nu mă dumiream cum, ca un miracol, lumina aceea prelungă şi caldă a străbătut atâta drum şi atâta timp ca să se izbească de mine şi să îmi îngăduie jocul. Într-un gest de recunoştinţă, mi-am deschis inima şi am lăsat-o să pătrundă înlăuntrul meu. Apoi, am închis pleoapele şi cerul s-a stins. Însă inima mea, acum albastră... strălucea.
                                                                                           A. F.

Oglindă

                 Uneori ne oglindim visurile pe dos. Asta duce la năruirea lor înainte ca acestea măcar să aibă şansa să se contureze. Teama că vor pica peste noi şi nu ne vom mai putea ridica devine mai puternică decât tentaţia bucuriei trăirii lor. 

                                                                    Foto: Anca Florea - Lacul Mogoşoaia

Bună seara, străine!

           Foto- google.ro

                   Bună seara, străine! Sunt eu, cea de la celălalt capăt al acestui şir de cuvinte. Mă tem că aş fi putut trece azi pe lângă tine, fără măcar să-mi fi dorit să te cunosc. Asta în ciuda faptului că împart uneori cu tine crâmpeie din sufletul meu. Ştiu ca eşti acolo, undeva, cuminte şi anonim, încântat sau indiferent, din pură curiozitate, plictiseală sau simplă empatie.

                    Bună seara, străine! Sunt eu, emoţia de dincolo de rânduri, vibraţia unui suflet aparent încâlcit şi rebel, ancorat într-o formă de om. Vreau doar să-ţi mulţumesc că treci, din când în când, prin viata mea.
                                                                                  A. F.

Epilog

                 Lacul Mogoşoaia era pe înserat o oglindă a celor din urmă paşi ai iernii prin primăvară. Pomii se scuturau de ultima ninsoare iar vântul, deşi rece, mirosea a încă nenăscuta iarbă verde.
                                                                                        Foto: Anca Florea

Prefaţă

 Iron and Wine - Flightless Bird, American Mouth

 https://www.youtube.com/watch?v=7FddRcJwlT4

          Foto- google.ro

                       Ascultam cântecul acesta oriunde mergeam, aproape obsesiv. Îl fredonam şi în somn, printre vise. Devenisem acelaşi şir de note muzicale, el pe portativ, eu mărşăluind cu căştile pe urechi, pierdută pe străzile reci de toamnă. Apoi, a venit încă o zi... şi tu. Nici nu realizasem până atunci cât mă rătăcisem în mine. Tu m-ai găsit. 

                  De câteva luni, viaţa mea este un carusel. Mă învârt nebuneşte şi lumea mea dansează frenetic între lanţuri care se strâng şi se rup cu o forţă ameţitoare. Nu ştiu de ce acum, nu ştiu de ce eu, nu ştiu de ce vin, nu ştiu de ce pleacă, nu ştiu de ce se întorc. Doar se întâmplă. Am fost năucită, fericită, dezamăgită, surprinsă, plină de întrebări, răvăşită de răspunsuri, am fost foarte sus, am fost foarte jos, am râs ca o nebună, am plâns ca un copil, am râs de prea mult, am plâns de prea puţin. Curg toate ca un râu, iar eu înot printre ele ca un peştişor auriu, prins în nada vieţii mele. Şi mă rog să nu înceteze!

                       Ascult acelaşi cântec, din nou. Îl fredonez şi acum pe aceleaşi străzi, cu aceleaşi căşti pe urechi, dar prin primăvară. SUNT intens, profund, roşu, galben, verde... mi-e drag de mor de toată năuceala asta! Trăiesc visuri pe care nu am îndrăznit să le cer. Vin către mine oameni pe care nu am îndrăznit să-i strig. Unii dărâmă în mine ziduri pentru ca alţii să poată răspândi cu mine lumină. E fascinant cum totul se întâmplă de la sine, cursiv, ordonat, împlinit. Eu doar îmi deschid mintea şi sufletul. Şi ele vin. 

                        Am nevoie de timp, să nu pierd nimic. Am nevoie să îmi deschid larg inima să pot să simt tot. Am nevoie de înţelepciune să nu irosesc ceva. Am nevoie de tine să mă asculţi. Păcat că nu mai eşti. Ai fost?
                                                                                       A. F.