Perfectul simplu

             Foto- google.ro

                         Am învăţat că viaţa nu este o materie exactă, ce ţi se predă în timpul copilăriei, adolescenţei, pentru a putea ,,presta” mai târziu, fie măcar şi la cote acceptabile. Nu poți deține controlul prea mult, iar regulile ei se schimbă continuu. Nimic nu este ceea ce pare, nimic nu este întâmplător şi nimic nu este veşnic. Nimic nu este la fel. Nimic nu trebuie să te surprindă, nimic nu trebuie să te doboare. Nimic nu trebuie luat înapoi. 

                          Ceea ce ne dăruim unii altora este singurul lucru care contează, relaţiile noastre, sentimentele, emoţiile toate. Singurul care va merge oriunde cu noi e sufletul nostru, cu tot ce am pus în el. Restul e trecător, deşertăciune. Iar Domnul râde la fiecare cuvânt frumos pe care inima ta îl scrie pe crucea ce o cari cu seninătate. Iar atunci când te prăbuşeşti, îţi toarnă în inimă şi mai multă iubire, ca să poţi să te ridici şi să păşeşti înainte cu şi mai multă dăruire de sine. Nimic din ce ţi se întâmplă nu trebuie să îţi închidă inima. Păstrează fiecare bucurie ca fiind unică şi nepreţuită. Căci inima ta e căuşul sfânt, în care fiecare om are locul lui, înţelesul lui, rolul lui şi dreptul său la iubire.
                                                                                     A. F.

Colţ de rai III

          ,,Curcubeul este brâul lui Dumnezeu ce strânge suflete între lumină și întuneric.” Ionuț Caragea
                                      Foto: Anca Florea  - În apropiere de Dofteana, drumul spre Bacău

Plouă în mine

           Foto- google.ro

                    Când plouă, îmi las trupul umbrelă peste suflet. Îmi ud părul, umerii, tălpile goale... Mă scutur ca o păpădie în vânt. Pe drum mă deapănă timpul, o picătură de ploaie pentru fiecare secundă, un potop pentru cine știe câte vieți de trecut. Rămân în urma mea umbrele lungi, neclintite pe asfaltul uscat, peste care abia am trecut. Sunt bine. Mărșăluiesc ca un soldat instruit și cuminte. Nu mă abat de la drum nici atunci când uit unde trebuie să ajung, nici atunci când nu mai am putere să cred în mine. Și plouă, Doamne, ce mai plouă! Plouă de ceva timp, fără noimă, fără oprire. Plouă peste neliniștea adunată până la țărmul ultimului cuvânt. Plouă pe dinăuntru. 
                                                                                A. F.

Printre ziduri

          

                          Noi, oamenii, suntem ca nişte încăperi pe care sufletul le închiriază timp de o oră, mai multe zile, ani, dar niciodată pentru totdeauna. Unele sunt cămăruţe modeste, altele mai cochete, dar asta nu contează. Dincolo de măreţia sau modestia zidurilor, chiriaşul e cel care face ca în acel spaţiu să se aprindă sau să se stingă lumina. El, sufletul, face ordine sau dezordine, da culoare şi formă, el animă, râde şi plânge, dă viaţă sau ucide locul în care sălăşluieşte.

                     Greşim de fiecare dată când judecăm un om prin prisma a ceea ce vedem de la distanţă sau întrezărim prin ferestre. Cred că fiecare încăpere are o candelă aprinsă undeva, lăsată la vedere sau rătăcită cine ştie pe unde. Cu toţii avem umbre înlăuntru nostru, dar aceasta e tocmai dovada că, undeva, avem şi lumină. Poate că uneori, când baţi la o uşă şi crezi că dincolo de ea nu e nimeni, e de fapt doar neputinţa cuiva de a ajunge să îţi deschidă...  şi tot ce are nevoie este ca tu să crezi în el. 

                                                                                                                 A. F.

                                                                                                                                                                                     Foto - google.ro

Inocență

                                                                        Foto: Anca Florea

Ce a fost, a fost. Ce este, este. Ce va fi, va fi.

                Foto- google.ro

                      Renasc. Mă reconstruiesc pe dinăuntru și mă debarasez de tot ce mi-a devenit de prisos. Arunc teama de a nu mă teme și strâng în mine iubirea cea fără de formă și așteptare. Iubirea față de sufletul oamenilor, iubirea născută din mișcare și culoare, din emoții și năzuințe, din chemarea celestului către mai departe. Învăț. Uneori ca un copil nerăbdător de a afla prea multe deodată. Mă încurc, mă rup și mor nefiresc de multe ori. Un surâs adună o nouă însuflețire. De fiecare dată! Învăț din toate. Alteori, am răbdare. Îmi doresc. Curăț. Adun oameni în viața mea și-i las să curgă prin mine, admirându-le splendoarea în timp ce-și poartă aripile pe care nici nu bănuiesc că le au. Și zbor cu ei, printre ei și, deschizându-mi inima, prin mine. Rămâne doar lumina. Eliberez limite pentru a putea privi peste ziduri mai departe. Alunec în urcare. Și mă bucur. Sunt din nou un copil care crește. Dumnezeu e iubire. Iar noi suntem copiii Lui.
                                                                                        A. F.

Prin viața mea

          Foto- google.ro

                   Stelele cad în continuare împlinind dorințe. Depănând visare, într-un gest necugetat, întind mâna să le prind în palmă. Cădere de-o clipă, mi se răsfiră printre degete, umbre de lumină în noapte. Iau îmbufnată o bucată de cretă și scrijelesc un soare pe întunericul cerului, făcând dimineață. Pășesc ușor adormită prin iarbă, strivind roua cu picioarele, sorbind-o prin pori adânc, cu sete, până la inimă. E răcoare în mine. E bine. Mintea se umple de umbre și mișcare, răscolindu-mi golul și imaginația. E o zi nouă, tocmai bună pentru un nou tandem cu viața.
                                                                                         A. F.

La răscrucea timpului

Foto: Anca Florea - Bucegi

Suflet anonim

              Foto- google.ro

                        Fiecare primim viața ca fiind un dar al Divinității. Venim goi trupește și plini de suflet. Strălucim! Totul începe cu un țipăt și continuă mai apoi cu un gângurit și-apoi cuvinte. Ne îmbrăcăm cu ele. Învățăm de mici să ne împachetăm cu propoziții din ce în ce mai lungi, cu roluri din ce în ce mai bizare, ne creăm limite în mod constant și ne atârnăm neîmplinirile pe la colțuri, fără confruntare.

                       Orice dar are nevoie de o cutie. Toată viața alegem cutii, ambalaje demne de noi, care să ne reprezinte, care să ne pună în valoare, care să ne vândă mai bine. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Mai multe straturi,  mai multe soluții de viață. Să nu uităm de etichete. Ele sunt cele care duc în spate prețul, stima de sine și aprecierile celorlalți. Un cod de bare clarifică și cel mai impetuos semn de întrebare asupra a ceea ce ești. Toți  te cunosc! Toți cred că știu cine ești! Dar tu... știi?

                        Undeva acolo, printre  straturi de cartoane, înfricoșat și veșnic copil neiubit încă, stă darul lui Dumnezeu. El, unic și irepetabil. Din ce în ce mai mică, flacăra vieții, îngrămădită în timp pe vârful unui muc de lumânare, arde pe furiș, cu smerenie, în așteptarea unei autentice judecăți de valoare.
                                                                                A. F.

Umbre mişcătoare

                                                                Foto: Anca Florea - Tineretului, Bucureşti

În culori

            Foto- google.ro

                        De obicei, când merg pe stradă, zâmbesc. Mă gândesc că poate cineva se va împiedica de zâmbetul meu și astfel, măcar pentru o clipă, se va deconecta de la problemele de zi cu zi. Asta pe lângă faptul că mie însămi îmi creez o stare de bine. 

                         Mă uit pe stradă peste fel și fel de chipuri, îmi place să observ. Văd foarte mulți oameni triști, pierduți în ei înșiși, cuibăriți înăuntru ca-ntr-o cazemată. Nu îi condamn, nu îi judec, fiecare ascunde în sine o poveste, povestea lui. Dar mă bucur pentru cei care încă mai au îndrăzneala de a privi viața în culori. Li se citește asta pe chip. Le vezi lumina din ochi arzând ca o candelă. O emana cu lejeritate și bunăvoință. O împrăștie! Copii fac din asta o artă! Sunt senini și dăruiesc fără sfială, cu o naturalețe de invidiat. Apoi cresc. Și, mă gândesc, ce bine ar fi să crească toți copii mai înalți decât zidurile pe care le vor construi! Vor putea privi astfel peste ele, înapoi, și reaprinde flacăra sufletului atunci când, copleșiți de probleme, lumina din ochii lor se stinge. 
                                                                                          A. F.

Cele două semințe

                  Totul începe cu îndrăzneala unui vis. Dar se împlinesc doar visurile care au îndrăzneala de a deveni realitate. Nu ezitaţi să visaţi, însă nu vă opriţi aici! Construiţi, daţi formă gândurilor, aspiraţiilor! Trăiţi! Şi chiar dacă nu toate se împlinesc, măcar aţi încercat. Într-o cameră se poate stinge becul, dar lumina sufletului şi înţelepciunea minţii nu v-o poate stinge nimeni.

               

           Povestioara celor două seminţe: 

               ,,Două seminţe se aflau una lângă cealaltă pe un sol fertil. Prima sămânţă a spus: “Vreau să cresc! Vreau ca rădăcinile mele să ajungă adânc în pământ şi să înmuguresc. Visez să înfloresc în muguri delicaţi şi să le vestesc oamenilor venirea primăverii. Vreau să simt razele calde ale soarelui şi picăturile de rouă pe petalele mele!” Această sămânţă a crescut şi a devenit o floare foarte frumoasă.

            Cea de-a doua sămânţă a spus “ Mi-e teamă. Dacă-mi vor ajunge rădăcinile în pământ nu voi putea să ştiu cu ce se vor confrunta acestea acolo. Dacă mi se vor dezvolta tulpini firave care vor putea fi culcate de vânt la pământ? Şi în cazul în care voi face flori, cu siguranţă o să vină cineva şi o să le taie. Aşa că mai bine o să aştept un moment sigur.”

            Cea de-a doua sămânţă tot aştepta în timp ce un porumbel a trecut în zbor şi a ciugulit-o.”

Zi de iarnă

                                                               Foto: Anca Florea - Tineretului, Bucureşti

Între cer și pământ

           Foto- google.ro

                  Prinsă între cer și pământ, ca o pasăre cu aripi de împrumut, nu am putință nici să zbor până la soare, nici să-mi opresc osteneala pe pământ. Sunt prizoniera vântului, destinului, timpului... dar sunt liberă în celula mea să strig, să plâng, să râd, să-mi pese. Sunt liberă în fața mea să fiu eu însămi, să nu-mi fie teamă nici de judecăți, nici de așteptări neîmplinite. Să nu-mi fie teamă de neînțeles, de hazard... de oameni. Să nu-mi fie teamă de mine în singurătate.

                Am renunțat la perfecțiune. De mult. Asta m-a ajutat în a judeca mai puțin pe alții, dar și pe mine. Am acceptat viața, oamenii așa cum sunt, splendizi, compleți în deplina lor imperfecțiune. Ei fac parte din mine și eu fac parte din ei.

               Sunt prizonieră în viața mea, un prizonierat abstract, senin, cu năzuințe de cea mai pură libertate: cea a sufletului. Și cred, și simt, și vreau, și dau, primesc, construiesc, iubesc cu o invazie de fluturi în stomac, cu nebunie și candoare, mor și mă nasc la loc, greșesc și repar, mă vindec de rău, mă înalț din bine și zbor... zbor cu îndrăzneala aripilor lui Icar, dar cu smerenie și simplitate, în același timp nicăieri și oriunde, trup și suflet între cer și pământ.
                                                                                         A. F.

        Foto- google.ro

Splendoare pe pământ

Umbre în iarnă

                        Grăbesc pasul. Mă uit în urma mea, nu e nimeni, ...doar pomi și lumini răzlețe, umbre. Mă pierd în ceața deasă și suflu din când în când peste mâinile înghețate, împreunate sub bărbie. E noapte. Și eu umblu haihui prin ea. Mi-e drag de mine nălucă prin beznă, răscolind întunericul spre casă. Un câine îmi ține companie. Mă aplec spre el mângâindu-l și dezmierdându-l ușor prin blana udă.

                         Mă încumet să mă așez pe o bancă. E rece! Privesc luminile închise în blocul din fața mea și încerc să culeg poveștile de dincolo de ferestre. Unele se sting, altele se aprind ...un microunivers prins agrafă pe strada mea, ...visuri de împlinit, cuvinte blânde sau seci, ...inimi care bat împreună. Povești. Nu le știe nimeni, se scriu singure între pereții de beton şi ard în inima fiecărui om, odată cu el. Lungmetraj ireversibil, iremediabil, de neoprit.

                           Am îngheţat. Dar inima mi-e caldă, o simt luptând pentru mine. Mai am puțin până acasă. Privesc luna aburindă din dreapta mea și-i fac cu ochiul zâmbindu-i larg, într-un flirt pe față. Mă privește impasibilă. Nu-i sunt pe plac. O las în toanele ei și mă întorc la pașii mei, grăbindu-i. Intru în scara blocului răsuflând ușurată. Ușa se închide în urma mea și zgomotul ei răsună în mine ca un ecou. Aud cuvinte cum cad, acum scriind povestea mea. Se deșiră ca un ghem de lână, depănat de sunetul cheilor băgate în ușă și terminând cu somnul cald și odihnitor de sub plapumă. Pe curând. Noapte bună!

Amărăciune

                                                             Foto: Anca Florea, Sâmbăta de Sus

Invitație la imaginație

                                                                                   Foto: Anca Florea  

Dans

              Foto- google.ro

                     Spune-mi tu lumină de dimineață, să mă trezesc? Adună-ți te rog lumina zorilor pe inima mea și spune-mi. Dacă e ,,da”, șoptește-mi numele și închide-l până seara într-un vals prin iarba udă. În neștire. Cu patimă. Cu mâinile ferecate de necugetare. Cu gingășia tălpilor goale răscolind roua din verde, …cu călcâiele sărutate de pământ… Îmbracă-mă în minciuni nevinovate, albe, cu umbre lungi, diafane și dă-mi partener un înger cu o aripa.  … să pot să-i țes pe portativ, din note, aripa pierdută.
                                                                                                A. F.

https://www.youtube.com/watch?v=YmDNhi07_Ho&list=RDPdcKE4U9_D0&index=23

De veghe

                                                            Foto: Anca Florea - Castelul Bran

Dor

 

            

             Mi-e dor de portocala rostogolită în cizmuliță de mâinile lor îngândurate. Aceleași mâini care altădată mă mângâiau tandru pe creștet și mă hrăneau când eram bolnavă sau prea mică. Tot ele mă ridicau, tot ele îmi înnodau șireturile, tot ele mă certau și apoi îmi ștergeau lacrima pe obraji. Mi-e dor de ochii lor sorbindu-mi emoția din gesturile de copil. Dacă aș fi știut, aș fi împietrit în momentul acela de încântare pentru ca fericirea lor să fie fără sfârșit. Mi-e dor.
                                                                                                  A. F.

https://www.youtube.com/watch?v=aaO5JOB2V7k

Rustic

                                                                             Foto: Anca Florea  

Colț de rai

                                                               Foto: Anca Florea  - Sâmbăta de Sus

                 

Către Tine

     Foto- google.ro

                  Ştiu  Doamne, nu sunt aşa cum ceilalţi spun ca ai vrea să fiu. Nu sunt mai nimic din ceea ce are a fi perfecţiunea. Și totuși, mă gândesc că nu toate imperfecţiunile mele sunt inutile, nu toate dor, nu toate strică. Unele mă ajută să le corectez pe altele, mă ajută să înţeleg, ...într-un fel mă aduc mai aproape de Tine prin însăși greşeala lor.

                  Chiar dacă nu sunt așa cum Ți-ai dori să fiu, nu înseamnă că nu Te iubesc. Doar că nu am puterea să lupt să pot a fi mai mult, acum. Mă cunoşti cum nu a reuşit nimeni vreodată şi eu ştiu că nu vrei doar să mă schimbi. Tu speri, în cel mai simplu, pur şi necondiţionat mod, să-mi fie bine şi asta aduce în mine, mai mult ca orice, dorinţa de schimbare. Cu cât îmi doresc să fiu mai bun, cu atât ştiu că  dragostea Ta e fără margini. Iubirea Ta mă schimbă! Dar, Doamne Dumnezeul meu, dacă aş fi un om fără cusur, ai mai fi atât de aproape de mine, m-ai mai iubi aşa de mult? 
                                                                                                A. F.

Aripi de hârtie

           Foto- google.ro

     

                  Fluturii sunt nebuni! Nebuni pentru că iubesc lumina mai presus de ei înșiși, instinctiv.  Ei cred ca zboară drept chiar și atunci când zborul lor e circular. Încearcă doar să se orienteze căutând lumina.

                     Fluturele e fascinat, buimăcit. Și naiv. Lumina îl orbește. Îi simte căldura. Nu se ferește pentru că are încredere în ea. Nu înţelege mare lucru din ce i se întâmplă, dar simte că a ajuns unde trebuie. Entuziasmul devine un soi de încântare. Oamenii îl privesc și nu înțeleg. Îl cred prost și disperat. Nu înțeleg că dincolo de orice înfățișare, ei înșiși sunt lumină... și fluturi, în același timp. Ego-ul lor se contractă și începe să se teamă, încercând să găsească strategia în a supraviețui. Însă iubirea este cea mai bună strategie. Nu iubirea aceea primitivă, deghizată, ci acea iubire necontrolată, aproape nefirească în jurul căreia un fluture se învârte nebun, dintr-o chemare de dincolo de el... și moare. 
                                                                                                      A. F.

Sunset

                                                                   Foto: Anca Florea  - Făgăraş

Zi de toamnă

           Foto- google.ro

                        Îngălbenesc copacii înlăuntru meu și palmele îmi miros a toamnă. Printre degete, una câte una, cad frunze de pe fruntea mea, așternând covor peste glezne. Mi-e rece. Mă simt goală. Simt cum toată căldura trupului mi se scurge prin vene, hrănind cu disperare iarba încă verde. Nu sunt tristă, doar mor puțin, cât o adiere de vânt în înconjurul lumii. Îmi umplu mintea de crizanteme albe, cu miros de pământ, și-mi ascund sub talpă strugurii mustind de pe dealuri. 

                        E târziu. Pleoapele-mi sunt grele sub bruma ce-mi ține zălog o lacrimă. O curg resemnată pe dinăuntru, încercând să-mi adun toate culorile prăfuite într-o pictură hibernală, pe care o atârn ostentativ, oblon peste inimă. Mă sting ușor, ca o vară târzie, cu ochii pierduți după soare. E toamnă iar.   
                                                                                                 A. F.

Oglindă

                   Pentru o clipă, mi-am răstignit sufletul pe cer. Nu m-a durut. Chiar deloc. Ştiam că, a doua zi, îl voi putea aduna raze de pe acelaşi neant, sădindu-mi-l în piept ca pe un nou început. Aşa e viaţa. Iar eu, scotocind cuvinte-n necuvinte, ... trec prin ea, fluierând a visare.

                                                                 Foto: Anca Florea - Lacul Techirghiol

Întunericul - prelungire a luminii; un echilibru paradoxal

                                                                             Foto: Anca Florea  

Şi clovnii pot fi trişti uneori, nu-i aşa?

                                                                          Foto: Anca Florea